Dormiți liniștiți.
Sau dacă nu puteți, treceți pe Prozac!
Mă gândesc de ceva timp la cei cărora li se zguduie de nesomn tăbliile paturilor, exclusiv de grija mea. Nu am nici cea mai mică intenție de a oferi justificări sau argumente. Nu am nici cea mai mică intenție de a proteja pe cineva sau de a oferi explicații absolut gratuite.
Acum că am epuizat expozițiunea, trec la cel mai important capitol de până acum și de acum înainte: sunt însărcinată și sunt fericită! Sunt și voi fi o mamă singură, sunt și voi fi o mamă responsabilă, sunt și voi fi bine, iar de când am aflat vestea minunată, curajul și puterea au fost, sunt și vor fi pe măsura dorinței.
Sunt fericită! E un fel de căldură amestecată cu bătăi iuți de inimă, un fel de toate iubirile îngrămădite la un loc, sigur un fel de emoție care radiază prin tot și din toate.
Sunt fericită pentru că simt cum inima îmi bate cu un alt rost, pentru că visez frumos și pentru zâmbetul continuu.
Restul păstrez pentru mine și pentru ai mei.
Deși nu trebuie pentru că ei știu deja, simt cumva că încă nu le-am mulțumit suficient celor care au fost și sunt umăr lângă umăr. O mână de oameni buni.
Detaliile care macină precum cariile diversele întâlniri la cafeaua de dimineață, rămân pentru mine. Nu cred că ziua va fi mai senină dacă vă spun când și cum, sau dacă vă spun ce RH am, dacă postez rezultatele ultimei ecografii sau dacă mă plâng de kilogramele luate și de hormonii perfizi.
Nu ridicați dintr-o sprânceană și nu faceți pariuri: tatăl nu este nici X, nici Z, nici! Și rețineți un lucru: puteam rămâne însărcinată cu skipper-ul care ne-a plimbat pe mare sau cu unul din ciobanii pe care i-am găsit în creierii munților, decizia era fix aceeași.
Vă las acum să copy-paste link-ul și să telefoane.
Cu drag, Andreea și Matei
Sticluţa cu otravă
S-a terminat. Din lipsă de prudenţă sau din lipsă de tact pentru cantitate, am epuizat-o. Esenţă tare într-un ciob de sticlă, licoare asiduu lucrată de mâini fine în diverse laboratoare care mai cu perdele, care mai reci care cu, rame din care se iţesc zâmbete, care cu tot soiul de cămăşi roşii, pantofi cu tocuri înalte şi praf neşters, care mai ascunse, care mai mame, care mai soţii, care mai de care mai zâne bune…
Anestezic! Prospect lung din nume proprii. De la A la sfârşit. De la A la Oana, la Mirela, la Ramona, la Silvia, la perechea de pantofi din vitrină Malina-san, la ea, la ele, la femelele din jungla de pretutindeni…
Etichetă. Frânturi de mesaje transpuse în culori. Rogvaiv! Te iubesc, te iubesc, te urăsc, te iubesc!
Conduită de administrare. Doze mici şi dese.
Indicaţii terapeutice: Doar dor.
S-a terminat. Am încercat să descopăr o formulă nouă. Eşec! Efectul a trecut, urmele au rămas, inima scăpată de efectul analgezicului, aleargă nebună.
Înfrângere prin calul troian, nu război!
Şi eu aceeaşi. Toanta de mine.
„N-am puterea
Sunt captivul dezastrului tău, n-am puterea să-ţi fac niciun rău,
Obsedat sunt de ochii tăi trişti, n-am puterea să ştiu că exişti.
Într-o lume de oameni săraci, n-am puterea să-ntreb ce mai faci,
Ninge mult, ninge lin, ninge pur, n-am puterea nici măcar să te-njur.
Per total viaţa asta trecu, n-am puterea să da şi să nu.”
Cerneala curge-n capilare. Degetele îngheţate se-ncing.
Abia făcusem câţiva paşi iar acum mă împleticesc ca bolnavul pierdut. Dar ştiu să merg mai departe. În felul meu.
Cu drag, Andreea
Orice asemanare cu personaje reale este pur întâmplătoare.
Profesioniştii.
07:55. Patru medici într-o cameră de primire urgenţe. Toţi chirurgi.
“Buna dimineaţa!”
“ “
“Buna dimineaţa. Am nişte dureri groaznice…”
“Întinde-te pe pat, rochia sus, genunchii îndoiţi. Hai!”
(fâstâceală dar… durere mare)
“Aici te doare?”
“Da!”
“Ai mâncat ceva? Ai băut?”
“Nimic!”
“Gravidă eşti?”
“Nu.”
“Când ţi-a venit?”
“La timp!!!”
“Da. S-ar putea să fie un chist ovarian sau s-ar putea să fie apendicită. Hai, tu hotărăşti ce faci. N-am timp de pierdut, am mulţi de operat azi.”
” …mută. Deci ce am?”
“Ori chist ori apendicită. Într-o oră te operez.”
“Mulţumesc, vreau să plec.”
“Nu-i chiar aşa. Înainte de plecare, semnezi. Diagonstic – apendicită acută. Se recomandă intervenţie chirurgicală”
“Unde semnez? La revedere.”
“ “
Plecat, analize rapid, ecografie, consult. Nici vorbă de apendicită. Nici chist, nimic.
Patru medici domni, un pacient şi discuţii intercalate “ai văzut mânca-ţi-aş ce a făcut Steaua/doare dacă apăs aici/a venit cu flori dimineaţă, n-a dormit acasă/de când te doare…”.
Nu mai scriu. Mă doare mâna dreaptă. Mi-au spart nişte vene. Iar dacă n-o să mai scriu deloc, sa ştiţi că a fost… apendicită acută. Acută de încasat o sumă.
Mai are sens să spun că spitalul (oricare, de oriunde şi oricând) este într-un top 3?!
Să fim sănătoşi! Iar la anul de 8 martie parcă aş vrea să mă trezesc altfel.
PS: Dacă începutul “Patru medici într-o cameră….” a sunat a banc, cu regrete: nu-i.
Cu drag, Andreea
Nu mă pricep.
Nu mă pricep la foarte multe lucruri. De fapt, cele la care mă pricep, se pot număra pe degetele mele strâmbe de la mână. De la una singură, să fim clari din capul locului.
De exemplu, nu mă pricep la a vindeca insomniile. Semne de slăbiciune, semne de rugină sau ce-or fi ele, semne de niciun fel, nu le pot dezlâna şi arunca la coş deşi vuiesc publicaţiile şi toate forumurile de reţete miraculoase.
De alt exemplu, nu mă pricep la cifre. Adun haotic coloane din facturi, mă enervează procentele, îmi creşte tensiunea cînd aud de recalculări şi estimări. Rămân cu gura cascată de uimire în faţa oamenilor care într-o secundă înţeleg cifrele, le împreunează, le despart şi…gata!
Mai am exemple. Nu mă pricep la chestionare auto. Nu ştiu niciodată „care trece primul” în pozele cu intersecţii. Nu mă pricep la nimic ce ţine de tehnică. Nici nu vreau. Nu mă pricep la modă şi limuzine. Nu mă pricep la tăinuiri urâcioase şi răutăţi. Nu pricep cum e cu viaţa falsă şi fotografiile mute. Nu pricep nimic din dezumanizare şi fuga după sclipici.
Nu mă pricep la răbdare. Aici parcă îmi pare rău.
Nu mă pricep la spus bancuri şi nici la filme. Nu pricep cum înoată lumea. Ş-aici am păreri de rău.
Nu pricep cuvântul complezenţă.
Nu pricep absolut deloc cum îşi aranjează fetele frumos părul.
Nu mă pricep.
…
Tu?
Cu drag, Andreea
Update: Nu pricep cum viaţa costă. 30 000 sau 100 000…
Nu mă pricep la împachetat cadouri.
Nu pricep de ce nu pot pleca diseară să vad pinguinii sau să alerg şi să chicotesc, cu o familie de suricate.
Nu mă pricep nici pe mine. Uneori.
Despre Magda.
Om întâlnit o dată într-o viaţă! Un zâmbet neucis de nicio durere. O luptă surdă dar luptă cu dragoste de viaţă. O femeie frumoasă, o iubită fericită, un copil bun. Magda!
Om care alina dureri deşi ale ei erau inimaginabile. Om care mângâia copiii orfani. Om care trăia printre perfuzii şi medici. Om care nu îşi încreţea fruntea deşi aceasta ardea sub pungi de gheaţă. Om viu!
O iubesc pe Magda. O iubesc pentru lecţia pe care mi-a dat-o. O iubesc pentru că din bunătatea şi speranţa ei m-am hrănit. M-am rugat pentru Magda. În fiecare dimineaţă mi-am spus „astăzi sigur este bine”.
Am vorbit puţin dar… dar atât de bine. Aş vrea sa mai vorbesc cu ea. Cum aş vrea să vorbesc cu tata, cu îngerul Răzvan. Dar ce şi cine mă opreşte?! Numai să-ndrăznească.
Magda s-a decis să facă linişte în noi. Să ne adune de pe drumuri, de pe scaune mute, să ne culeagă din gânduri meschine.
Am să-i spun mai multe dar o voi face în şoaptă.
Lacrimi.
Plec capul în faţa ta şi te sărut, luptătoare dragă. Drum bun, Om Magda!
Cu drag, Andreea
Adrian Soare
Acum mai bine de 20 de ani ne băteam ca turcii, a doua zi plecam de mâna la şcoală, a treia zi ne băteam iar, ca în a patra zi să ne facem fraţi de cruce. Ş-aşa îl iubesc…!
Cu drag, Andreea
Cravate, broşe şi oameni.
M-am gândit la grămezi de lucruri privind pe geamul îngheţat al autocarului care gonea spre Dobrogea dragă.
M-am gândit la un ceainic alb aburind, la miere şi nucă, la el, la ele, la ei, la munţii de care mi-e dor, la tata care-mi cânta „Mica Ţiganiadă”, la Răzvan, la ziare prost tipărite, la prietenii Ursu şi Ursa din faţa blocului, la microfonul de la radio, la cartea de pe genunchi, la prieteni tare buni, la panglică personalizată, la un tramvai din Timişoara, la o însemnare dintr-un caiet de oaspeţi, la ştiri strâmbe, la dragoste, la oameni săraci, la oameni bogaţi. La oameni!
Ştiaţi că au mai rămas prea puţini oameni purtători de cravată şi că frecvenţa maximă este de cravate purtătoare de oameni?
Cravate. Simple, înguste, cu buline, dungi, lucioase, scumpe sau ieftine. Nu contează! Cravate accesorizate cu oameni.
Broşe. Hand made, preţioase, cu pietre, paiete, bucăţi de oglindă, scumpe sau ieftine. Nu contează! Broşe accesorizate cu oameni.
Oameni. Politicoşi, amabili, vrednici, zâmbitori, verzi, destoinici, civilizaţi. Nobili! Prea puţini.
Îmi place la teatru. Cel mai mult îmi place înainte de ridicarea cortinei. Îmi place să trag cu urechea la conversaţiile calde, la salut, la simple poveşti „de la piaţă”, la invitaţiile la un coniac după. Fur de la ei tot! Cuvinte, gesturi, priviri calde. Lecţii de omenie şi respect!
Şi mă gândeam traversând Dunărea pe la Hârşova, că poţi străbate mapamondul în lung şi-n lat şi cum mai vrei, că poţi purta cravata din mătase pură şi-ncrustată cu 261 de diamante a lui Satya Paul sau broşa reginei Angliei, că poţi cumpăra orice/oricând/oricât, că poţi orice şi totuşi nu poţi.
Nu poţi să fi niciodată nobil!
Nobil în gesturi. Nobil în cuvinte. Nobil în carne şi oase. Pentru că nobleţea obligă!
Să vă fie anul nobil!
Vă îmbrăţişez!
Cu drag, Andreea
Hai să fie de miercuri.
Povestea de luni s-a transformat în cea de miercuri şi probabil va lua calea scrierii şi intr-o seară de joi sau într-o dimineaţă de sâmbătă.
“Între timp” – exprimare cantitativă dar nedeterminată în esenţă. Acum!
Între timp a trecut o vară, am deschis – închis un şantier, am pornit construcţii de fortificare dar precum în cântecel “a venit apa şi le-a luat…”, am pierdut un prieten fără drept de apel, am câştigat alţii noi dar fără suplinirea golului gol, am citit ceva pagini, am văzut un sfert de film, am scris mult dar nu aici, am hotărât, m-am răzgândit şi am decis.
Vin şi proiectele. Pe episoade, cu răbdare rogu-vă! Răbdare de acomodare.
Dacă am folosit “între timp”, vreau neapărat şi “pe scurt”.
Pe scurt a fost.
Cu drag, Andreea
Povestea unei mânuţe pierdute
Ioana Maria s-a născut pe 15 iulie 2008. Este un înger pentru care soarele răsare la primul zâmbet, exact ca toţi copiii. Acum, cu mic cu mare trebuie sa dăm o mână de ajutor pentru ca frumoasa copilă să îşi poată aplauda eroii.
Aveţi aici întreaga poveste. Trebuie doar puţină răbdare de citit şi un dram de dragoste de viaţă.
Ai mei buni şi frumoşi de prin capitală, va invit cu mare drag în seara de 4 mai la o reîntâlnire specială. Dacă pierdeţi prestaţiile de 7* ale băieţilor de treabă Bobo, Mărgineanu & Co hai să ne mobilizam prin sms sau pe site-ul dedicat.
Sunt convinsă ca împreună putem fi cei mai buni agenţi de împlinit dorinţe.
Cu drag, Andreea.
Argeş Spring Race
Fotograful de serviciu vă prezintă aici primele imagini. Nu am şters nimic, sunt toate aşa cum le-am făcut, cu pici senzaţionali şi căţei frumoşi.
Aşteptăm profesioniştii 
Cu drag, Andreea
Comentarii recente