Cravate, broşe şi oameni.

M-am gândit la grămezi de lucruri privind pe geamul îngheţat al autocarului care gonea spre Dobrogea dragă.

M-am gândit la un ceainic alb aburind, la miere şi nucă, la el, la ele, la ei, la munţii de care mi-e dor, la tata care-mi cânta „Mica Ţiganiadă”, la Răzvan, la ziare prost tipărite, la prietenii Ursu şi Ursa din faţa blocului, la microfonul de la radio, la cartea de pe genunchi, la prieteni tare buni, la panglică personalizată, la un tramvai din Timişoara, la o însemnare dintr-un caiet de oaspeţi, la ştiri strâmbe, la dragoste, la oameni săraci, la oameni bogaţi. La oameni!

Ştiaţi că au mai rămas prea puţini oameni purtători de cravată şi că frecvenţa maximă este de cravate purtătoare de oameni?

Cravate. Simple, înguste, cu buline, dungi, lucioase, scumpe sau ieftine. Nu contează! Cravate accesorizate cu oameni.

Broşe. Hand made, preţioase, cu pietre, paiete, bucăţi de oglindă, scumpe sau ieftine. Nu contează! Broşe accesorizate cu oameni.

Oameni. Politicoşi, amabili, vrednici, zâmbitori, verzi, destoinici, civilizaţi. Nobili! Prea puţini.

Îmi place la teatru. Cel mai mult îmi place înainte de ridicarea cortinei. Îmi place să trag cu urechea la conversaţiile calde, la salut, la simple poveşti „de la piaţă”, la invitaţiile la un coniac după. Fur de la ei tot! Cuvinte, gesturi, priviri calde. Lecţii de omenie şi respect!

Şi mă gândeam traversând Dunărea pe la Hârşova, că poţi străbate mapamondul în lung şi-n lat şi cum mai vrei, că poţi purta cravata din mătase pură şi-ncrustată cu 261 de diamante a lui Satya Paul sau broşa reginei Angliei, că poţi cumpăra orice/oricând/oricât, că poţi orice şi totuşi nu poţi.

Nu poţi să fi niciodată nobil!

Nobil în gesturi. Nobil în cuvinte. Nobil în carne şi oase.  Pentru că nobleţea obligă!

Să vă fie anul nobil!

Vă îmbrăţişez!

Cu drag, Andreea